"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

copilărie împlinită

şi eu am vrut să mă fac mare...
şi mari s-au făcut
doar greşelile mele...

aşa am aflat taina acestei lumi
a tristeţii din surâsul
părinţilor mei...

dar într-o zi
în Biserică am găsit
un Copil al cărui surâs nu avea
această umbră...

şi pe Care
urmându-L în lăuntrul meu

eu am început să mă fac
tot mai mic

iar viaţa mea

tot mai mare...


miercuri, 23 ianuarie 2013

adevărata lume a oamenilor

am copilărit într-o colonie muncitorească...
locul meu de joacă era câmpul din spatele unui cămin de nefamilişti
ai cărui locatari
tineri angajaţi în uzina de transformat
ţăranii de la sat în ţărani de la oraş
aruncau gunoiul pe fereastră...

dar eu eram fascinat
de  cruciuliţele şi fotografiile vechi
pe care le găseam în iarba soioasă printre
sticle goale cutii de conserve şi chiştoace
gândindu-mă că din pricina alcoolului
oamenii aceia aruncau tot ce era mai bun şi păstrau
gunoiul...

au trecut mulţi ani
sunt un bărbat cărunt
care umblă printre oameni ce-arată tot mai mult
ca nişte sticle şi cutii de conserve goale

îndurerat de acest viitor
care se construieşte
aruncând pe fereastră tot
ce e mai bun în noi
şi păstrând
gunoiul...

din când în când
ca să-mi trag suflarea
intru într-o biserică...

aici
istoria curge în sens invers:
eu redevin copil
cruciuliţele aruncate se întorc la gâturile oamenilor
şi redevin lumini ale inimilor
în care
fotografiile de familie redevin
iubire şi viaţă...
iar sticlele şi cutiile de conserve aruncate
pe câmpul din spatele viitorului
se umplu din nou cu Dumnezeu şi
redevin oameni...



poate cea mai importantă informaţie din lume

când eram copil
mi se părea firească în victoriile mele
bucuria celor din jur...

cu trecerea vremii însă am descoperit
că nimic nu e mai rar şi mai preţios
că nimic nu te face mai bogat
ca darul de a te ferici victoriile celorlalţi
şi nimic nu te face mai viu ca darul
de a plânge din toată inima
durerea altcuiva...

că singura
adevărată realizare a vieţii
este să ai
o inimă vie...

de pe toate ecranele lumii
oamenii de ştiinţă ne informează
că nu folosim nici un sfert
din capacitatea creierului
politicienii
că nu suntem
destul de emancipaţi iar bancherii
că nu suntem
suficient de bogaţi...

în vreme ce Hristos
de două milenii încearcă să ne spună
cu toate bucuriile şi durerile noastre
că trăim
fără inimă...


luni, 21 ianuarie 2013

viaţa de lângă viaţă

spunem
o grămada de vorbe
şi viaţa
tace...

facem
o mulţime de gesturi
si viaţa
ramâne nemişcată...

ne consumăm
în nenumărate idei şi proiecte pe care
viaţa
nu le urmează...

şi toate acestea ne duc atât
de departe de ea
încât

nu ne mai putem
întoarce...

dar
când un om zdrobit
de-această imposibilă întoarcere
îşi sprijină fruntea neputincioasă
de Cruce

deodată cu uimire simte
că pe obrazul lui
au început să curgă

lacrimile vieţii...





revelaţia

mi s-a zvârlit printre dinţi că
nici eu nu sunt
uşă-de-biserică
şi
am căzut pe gânduri...

nu fiindcă m-am simţit jignit
sau din căinţă

ci pentru că
e prima oară
când îmi dau seama că asta
e tot ce mi-am dorit
să fiu:

o uşă de Biserică!

o uşă pe care
tinerii o închid fără
să privească în urmă

cu totul uimiţi că-n
lăuntrul
Casei lui Dumnezeu

găsesc

curat şi strălucind
de-o nepământească lumină

lăuntrul lor...